„Bube dulci”, așa cum o știm cu toții în limbaj popular. O patologie infecțioasă, cunoscută încă din sec. al XIV-lea, în Anglia, cu manifestare îndeosebi la copii (care se rănesc mai des) și care poate fi transmisă cu ușurință prin contact direct. O epidermită contagioasă a cărei evoluție se manifestă prin apariția de vezicule/bule a căror rupere duce la apariția de cruste melicerice (dermatită seboreică) galben-maronii. Asemănarea acestora cu mierea explică denumirea de „bube dulci”.

Ca boală infecto-contagioasă, impetigo are drept cauză streptococul beta hemolitic de grup A și Stafilococul auriu (despre care am mai vorbit în cadrul acestei rubrici). Erupția de cruste tegumentare veziculoase sau buloase despre care vorbeam mai sus evoluează spre acea rupere cu aspect ca de miere, pentru ca în etapa de vindecare, crustele să se remită, ceea ce lasă decolorații tegumentare care se estompează în timp. Evoluția impetigo poate să dureze o lună, în lipsa tratamentului. Cu tratament, afecțiunea poate trece într-o săptămână.

Există mai multe tipuri de impetigo:

– non-bulos (contagios), tipul cel mai comun, ca boală în stadiu incipient, cu apariție de leziuni roșii, pruriginoase (caracterizate de mâncărimi intense), de obicei în jurul nasului și gurii, lăsând cruste aurii, groase de circa 2 cm, și un semn roșu, după uscare și care dispare fără să lase cicatrici;

– bulos, mai frecvent la sugari și mai rar întâlnit, în general, cu formarea de vezicule mari, pline cu lichid, posibil dureroase, care apar îndeosebi pe partea centrală a corpului, au dimensiunea de 1-2 cm și devin limpezi și moi, pentru ca apoi să se deschidă și să lase pe piele cruste galbene, care se vindecă fără a lăsa cicatrici;

– ectima, adică impetigo netratat, tip de infecție care sapă mai adânc în piele, formează vezicule dureroase, care se transformă în răni deschise și adânci, cruste cu roșeață a pielii din jur și posibile cicatrici.

Impetigo, cu manifestare 90% în rândul sugarilor și copiilor mici, se manifestă în special la nivelul nasului și gurii. Are următoarele cauze:

– pielea fragilă a sugarilor și copiilor mici, mai ușor afectată de leziuni care se pot infecta;

– expunerea pielii la umiditate ridicată, timp îndelungat;

– contactul cu obiecte infectate;

– mici traumatisme: zgârieturi, tăieturi, arsuri, pe unde pot pătrunde agenți patogeni;

– infecții cutanate de natură virală: herpes sau varicelă, care pot crea, la nivelul leziunilor provocate, căi de intrare pentru stafilococi sau streptococi;

– diferite afecțiuni respiratorii sau manifestări alergice care sensibilizează zona nasului și gurii, prin folosirea frecventă a batistei;

– anumite afecțiuni ale pielii, de la cele provocate de arsurile solare la vărsat de vânt, herpes, scabie ș.a.;

– infecția cu anumite tipuri de bacterii, principalele fiind Stafilococul auriu (80% dintre cazuri) și Streptococus pyogenes de grup A (10% dintre cazuri).

La factori de risc regăsim vârsta (apariție frecventă la copiii între doi și cinci ani), vremea (caldă și umedă), igiena precară, malnutriția, contactul apropiat (mai ales în colectivitățile școlare), pielea afectată (de tăieturi, mușcături, erupții cutanate) și diferite afecțiuni (varicelă, herpes, dermatită atopică, diabet zaharat, sistem imunitar slăbit).

Simptomele pot varia de la caz la caz, în funcție de gravitatea infecției, și pot fi:

– vezicule în jurul nasului și gurii, care se pot sparge ușor și pot acumula puroi;

– mâncărimi și dureri locale;

– înroșirea pielii;

– puroi în interiorul veziculelor, uneori;

– leziuni cu diametrul de 1-2 cm (impetigo non-bulos) sau 3 cm (impetigo bulos);

– lipsa poftei de mâncare, stare generală de slăbiciune, diaree, febră, ganglioni inflamați, în apropierea zonei infectate, acestea toate mai rar.

Diagnosticul se pune, în primul rând, pe baza felului în care arată leziunile. Pentru exactitate, se poate preleva probă de țesut sau lichid din leziune, cu care se efectuează o cultură de laborator menită să identifice agentul patogen care a provocat infecția, ceea ce ajută, totodată, la stabilirea antibioticului potrivit pentru tratament. Cu tratament adecvat, boala poate fi ținută sub control în cel mult zece zile. La nivel local, se recomandă preparate cu rol antiaseptic și cicatrizant, pe lângă o igienă atentă a zonelor afectate: spălarea leziunilor cu apă și săpun, după înmuiere timp de 10-15 minute, pentru îndepărtarea crustelor. Până la vindecarea acestora, este recomandată izolarea la domiciliu. În afară de regulile de igienă, medicul indică tratamentul medicamentos (antibiotic, pe cale orală sau prin aplicarea locală de antibiotice de uz local), pentru eradicarea germenilor microbieni care au provocat boala. Chiar dacă aceasta poate să dispară de la sine, în câteva săptămâni, tratamentul are în primul rând calitatea că reduce riscul de complicații: extinderea leziunilor pe alte zone ale corpului, febră reumatică, celulită infecțioasă, sindromul șocului toxic (posibil din cauza toxinelor bacteriene eliberate de agenții patogeni în circulația sanguină), limfangită (edem, din cauza împrăștierii bacteriilor pe cale lifatică; cu alte cuvinte, inflamarea vaselor limfatice) ș.a. Prin urmare, printr-o bună igienă, evitarea contactului cu persoane care prezintă semne de infecție și tratarea precoce a eventualelor leziuni pe piele, preveniți!

Vă așteptăm!